[
Simbolica
] [
Mitologie
] [
Psihologie
] [
Fizic
] [
Tipuri mixte
de nativi ] [
Aparenta
] [
Profesia
]
Mitologie
Zeii
soarelui
Leul,
cel de-al cincilea semn al Zodiacului, marcheaza,
in traditia hindusa, un rezultat si, in acelasi
timp, un inceput. intr-adevar, se poate considera
ca omul, in masura in care este unit cu sistemul
solar, nu se leaga decit de cinci din cele sapte
planuri pe care le comporta Cosmosul.
In corespondenta
cu Berbecul, primul semn al aceleiasi trinitati
de foc, Leul aduna in el cele cinci manifestari
diferite ale ierarhiilor spirituale, numite
Buddha, ca simboluri ale intelepciunii, si Brahma,
ca emanatii creatoare. Sa retinem ca din acest
sistem filozofic deriva si cele cinci interpretari
ale lui Hermes conform grecilor. Inmultirile
si pregatirile caracteristice ale semnelor precedente
ajung la notiunea de Jivatna care, la origine,
este fiul (cel putin spiritual) al Non-Fiintei,
"unsul Domnului". Aceasta entitate
intervine in rnod logic in cea de-a cincea zodie,
reprezentind copilul, adica manifestarea individualizata
a monadei, dupa polarizarea, prin aria materna
si hranitoare a Racului, a luminii patrunzatoare
a Gemenilor.
Dar este
vorba si de un inceput, in sensul ca semnele
de foc sint semne de elan si de dinamism; Leul,
semn fix, deci de cristalizare, este primul
din cel de-al doilea cuaternar zodiacal. Asa
cum am aratat in ceea ce privea actiunea Berbecului
asupra primului cuaternar, el poate sa contina
in germene elemente care se vor individualiza
in zodiile urmatoare. Se spune astfel ca termenul
de Panchasya aplicat la simbolul Leului interpreteaza
o sinteza a "Leilor arzatori" din
Berbec (sau Asuras) sub raza Parabrahmana despre
care am spus ca emana din principiul primordial
si care a primit ordonantarile semnelor intermediare.
Leul ar fi deci una din primele interpretari
ale intruparii Cuvintului. Dar in viitor ar
putea sa fie sotul, spiritul creator, cu elementele
Mamei cosmice (semnul Racului) prin unirea sa
cu Fecioara din zodia urmatoare.
Aceasta
sinteza dinamica a pulsiunilor si emotiilor,
al carei centru e inima {simbol legat de Leu),
va tinde sa se exprime in Cosmos, sa se obiectiveze
pe toate planurile cosmice traditionale intr-un
sens de animare si de creatie. Vom urmari acest
lucru in cursul studiului acestui semn zodiacal.
Sa mai
retinem ca steaua Regulus, pe care o contine,
este un bun simbol al zodiei. Este considerata
"regala" deoarece s-a constatat ca
ea confera grandoare, onoruri si putere nativilor
pe care ii sensibilizeaza intr-un punct important
al hartii cerului lor. Trebuie sa intelegem
ca Leul, regele animalelor, reprezinta elementele
de maiestate, dar si de dominatie prin amenintare
latenta pe planurile instinctive ale vietii.
Este asadar in acelasi timp o temere si un ideal,
ambele inconstiente. Si daca, la Rac, pericolul
consta intr-o innamolire nebuloasa, la Leu el
se poate prezenta ca o incercare prezumptioasa
de proiectare in realitate a visului din Rac,
in detrimentul integritatii psihice a subiectului.
"Stinca Tarpeiana este linga Capitoliu",
iar Regulus prost aspectat poate provoca rasturnari
spectaculoase. Anticii spuneau ca, pentru a
deveni constient de directia sa, fiecare dintre
noi trebuie sa-si duca "lupta contra Leului".E
ceea ce ilustreaza, in mitologia greco-latina,
una din cele douasprezece munci ale lui Heracles-Hercule
care a invins Leul din Nemeea.
Ca si
zodia Racului, gasim si aici un interes social;
Leul, terorizind orasul Nemeea si imprejurimile
sale, este socotit invincibil. Heracles, care
stia deci la ce se expunea, a primit si acum
ajutorul unui simplu muritor, numit Molorchos,
taran in serviciul lui Dionysos-Bachus. Oprindu-se
in locuinta lui, Heracles i-a cerut sa pregateasca
un animal pentru jertfire. Daca va reveni invingator
pina in treizeci de zile, sacrificiul ii va
fi oferit lui Zeus, dar, in caz contrar, chiar
lui, fiindca atunci va fi mort si se va afla
printre zei. Remarcam aici, pentru prima data
in semnele zodiacale, interventia unui concept
de durata, pe un mod solar, de vreme ce este
vorba tocmai de timpul care ii trebuie Soarelui
ca sa parcurga un intreg semn zodiacal. Aceasta
notiune permite sa se afirme ca nu ne mai aflam
in vis, ci in realitate. O vocatie paminteana
de erou respinge solutiile facile. Chiar cind
acestea sint invaluite intr-o aparenta magulitoare,
eroul isi utilizeaza liberul arbitru ca sa combata
instinctele cele mai putemice si, dupa ce si
le-a infrint, sa-si realizeze unitatea individuala
integrala. In cazul acesta, scopul final era
sa-si mentina pentru totdeauna forta de viata,
de vreme ce avea sa-si faca o platosa din pielea
inatacabila a adversarului.
Intilnindu-si
in cele din urma Leul, Heracles a folosit, una
dupa alta, sagetile din tolba, dar in zadar,
fiindca s-au facut tandari; apoi, insfacindu-si
uriasa maciuca, nu a reusit decit sa si-o fringa
pe robustul animal, fara sa-1 clinteasca. Vazindu-se
dezarmat, s-a decis sa-l atace cu propriile
sale forte, de vreme ce acelea create prin iscusinta
omului se dovedeau neputincioase. S-a inchis
atunci cu Leul in pestera si l-a infruntat intr-o
adevarata lupta corp la corp. Apucindu-l cu
bratele sale putemice, l-a apasat putemic cu
genunchiul in centrii nervosi vitali (plexus
solar} si astfel 1-a inabusit.
Asa trebuie
dusa, "corp la corp", lupta impotriva
iluziilor despre gloria supraomeneasca. Heracles
n-a ales sa devina asemeni Zeilor cu pretul
unei renuntari: a preferat sa gaseasca singur
un centru activ de operatiune, tinzind spre
un mod de viata adoptat din acel moment. Cauta
in plus sa-si asocieze o rezistenta suplimentara,
acoperindu-se cu pielea Leului din Nemeea. Este
vorba asadar de o manifestare a constiintei
unitatii si a cerintelor multilateral ale vietii
pamintesti.
Pentru
Heracles este o victorie definitiva a realului
fiindca nu a fost de acord sa se lase zeificat
in stadiul de umbra, nu a putut, prin magia
armelor, sa atinga forta Leului, dar a acaparat,
spre a se proteja in viitor, pielea invulnerabila
a acestuia. Aceasta constientizare apare, asadar,
nu ca rezultatul unei superioritati naturale
care ar duce la glorificarea de sine, ci ca
descoperirea unei chei spre adevaratul sens
al Vietii.
Lectia
mitului mai consta si in nevoia de a fi deschis
la conceptul de Infinit, de a te simti incorporat
in el, stiindu-te totusi finit, dar in limitele
mereu schimbatoare ale experientelor personale.
Acest lucru permite fiintei umane sa-si implineasca
destinul pamintesc cu-adevarat, asa precum Soarele,
stapin al Leului, isi urmeaza rondul prin Zodiac,
incepind cu semnul Berbecului, care contine
potential toate fortele, pina la cel al Pestilor,
implinire unde totul se regaseste dezlegat,
diluat in Oceanul fundamental, pregatitor al
eternei reintoarceri.
Alte legende
la fel de atragatoare sint legate mai curind
de miturile Soarelui, cel care guvemeaza semnul.
In toate mitologiile se intilneste un Zeu solat,
incununat de raze. La greci si romani, era identificat
cu Apollo, tinar voinic frumos care risipeste,
dimineata, tenebrele peste care domneste sora
lui, Diana, nascuta ca si el din lupiter si
Latona. Este iarasi un mit in care Iunona apare
geloasa si razbunatoare. Ea 1-a dezlantuit impotriva
Latonei, care urma sa devina mama, pe sarpele
Piton si a interzis Pamintului sa o adaposteasca.
Refugiata pe mare ca sa scape de lunona, Latona
isi datoreaza salvarea lui Neptun, fratele lui
lupiter. Acesta, compatimitor, fara nici o urma
de indulgenta fata de lunona, a facut sa se
iveasca din ape insula Delos care avea primeasca
pe Latona. Dar ea nu si-a putut alapta copiii.
Apollo a fost hranit numai cu produse divine,
nectar si ambrozie, primite din miinile zeitei
Dreptatii, Temis. Pentru imprejurarile nasterii
sale el se va razbuna mai tirziu omorindu-1
pe Piton si impodobind cu pielea acestuia trepiedul
pe care sedea si isi exprima profetiile Pitia,
in templul lui din Delfi.
Cum Zeul
solar are datoria sa faca lumina in ceea ce
este neexplicat, s-a intimplat ca Apollo sa
fie intrigat de faptul ca zeul amorului, Cupidon,
utiliza doua feluri de sageti complet opuse,
unele inspirind pasiunea, celelalte, repulsia.
A inceput sa-1 ironizeze ca sa-1 determine sa
se explice, dar Cupidon, furios, 1-a atins cu
o sageata inspiratoare de pasiune, aruncind
in acelasi timp asupra Dafnei, o nimfa splendida,
o sageata inspiratoare de repulsie. Aceasta
a inceput imediat sa fuga din fata zeului, care
o urmarea zadarnic. Refugiata linga tatal ei,
fluviul Peneu, 1-a rugat sa o scape, chiar cu
pretul pierderii frumusetii. Acesta i-a implinit
dorinta si a transformat-o in laur. Apollo,
lipsit de obiectul pasiunii sale, a trebuit
sa se multumeasca cu o coroana din frunze de
laur cu care sa-si impodobeasca lira de aur.
Aceasta legenda sta la baza incununarii invingatorilor
cu lauri.
Nu toate
legendele antice il vad pe Zeul Soarelui sub
trasaturile lui Apollo. Cele mai vechi se refera
la Helios, a carui poveste e de asemenea foarte
evocatoare. De tinar, a fost urmarit de Titani
si aruncat in fluviul Eridan. Tatal sau, cautind
trupul fiului, a avut in vis revelatia ca acesta
fusese primit in sinul Zeilor si urma sa fie
incorporat in "focul sacru stralucind pe
cer". Reprezentarile epocii il arata ca
pe un tinar voinic si frumos, cu par de aur
foarte stralucitor, care parcurge Zodiacul minind
un car de foc tras de patru cai ce poarta fiecare
numele cite unui punct cardinal. S-a impreunat
cu Rodos, nimfa insulei cu acelasi nume care
avea sa-i fie consacrata si a avut un fiu pe
Faeton, adica "stralucitor". Acesta,
foarte orgolios, se falea cu originea sa. Vrind
sa o demonstreze in ochii tuturor, a obtinut
de la tatal sau realizarea unei dorinti. L-a
rugat deci sa-1 lase sa mine timp de o zi carul
Soarelui, iar Helios, prizonier al propriei
sale promisiuni, a fost de acord, desi impotriva
vointei sale. Cei patru cai, nemaisimtindu-se
struniti de mina ferma si vigilenta cu care
erau obisnuiti, s-au ambalat si si-au parasit
drumul indreptindu-se spre stele si riscind,
astfel, sa incendieze cele patru colturi ale
lumii. Dupa ce au fost readusi brutal spre pamint
de catre un Faeton ingrozit, a urmat secarea
fluviilor si pirjolirea paminturilor. Geea,
zeita Pamintului, s-a adresat lui lupiter ca
sa curme catastrofa. Acesta 1-a lovit cu traznetul
pe Faeton. Astfel Helios si-a re-luat singur,
si pe vecie, cursa viguroasa si regulata, jalonata
mereu de cele douasprezece semne traditionale.
Recunoastem
aici simbolul temeritatii arbitrare si al pericolului
ca cineva sa se increada prea mult in fortele
sale. Mai recunoastem si imaginea, tipica pentru
Leu, a inclinatiei de a visa prea mult supraumanul
(spre deosebire de Heracles). Este vorba si,
sub o alta forma, de orgoliul redutabil al conducatorilor,
al marilor diriguitori, al revoltatilor care,
supusi Leului, traiesc la hotarele incendiilor,
razboiului, cataclismelor.
