Pentru a oferi o perspectiva asupra a ceea ce înseamna hermeneutica ezoterica, "centripeta" a simbolului, vom porni de la un simbol universal ce traduce în limbaj nonverbal finalitatea însasi a ezoterismului, Realizarea spirituala: este vorba despre simbolismul universal al crucii. Sensurile multiple - cu implicatii si în literatura profana - vor fi "decojite" din perspectiva metafizica, urmând a decela diversele lui semnificatii pe care le-a dobândit în diverse traditii, ajungând pâna la simboluri al caror tâlc este, cum spuneam, solidar, cum ar fi steaua, echerul si compasul, firul cu plumb, androginul, arborele, svastica, yin-yang, polul, simbolismul tesaturii.

Guénon s-a oprit mai îndelung asupra acestui simbol si i-a dedicat o carte, Le symbolisme de la Croix, dar a revenit asupra lui si asupra simbolurilor congenere, asa cum vedea în cele ce urmeaza, în mai multe lucrari. Înca din Prefata, autorul îsi previne cititorii ca acest simbol este departe de a apartine exclusiv crestinismului, cum ar putea unii crede. Ba mai mult, crede metafizicianul francez, crestinismul pare chiar sa fi pierdut ceva din caracterul simbolic al crucii prin faptul ca priveste acest simbol doar ca pe unul istoric.

În simbolismul crucii, prima "etapa" este simbolizata de linia orizontala, cea a amplorii, iar cea de-a doua - de linia verticala, cea a exaltarii. Amploarea reprezinta extensia integrala a individualitatii luate ca baza de plecare, iar exaltarea - ierarhizarea lumilor, starile fiintei totale. În formulele initierilor grecesti, ar fi micile mistere si marile mistere. Si termenii folositi pentru cele doua stari ar putea continua: restaurarea "starii primordiale", Paradisul terestru (Dante), "omul primordial" ( el-insân el qadîm, în islamism), "omul veritabil" (taoism), pentru amploare, respectiv "starea inconditionata", "Paradisul ceresc", "omul universal" (el-insân el-kâmil), "omul transcendent", pentru exaltare.

Asadar, crucea nu este un simbol static, ci unul dinamic, al carui centru este tocmai Principiul. Bratele sale sunt în ritmica expansiune, alcatuind, daca se poate spune asa, razele Genezei divine care, în timp ritualic, se (de)savârsesc cu fiecare saptamâna. Acest simbolism se întâlneste si în cabala ebraica unde se vorbeste despre "Sfântul Palat" sau "Palatul interior", situat în centrul celor sase directii ale spatiului.

Punctul primordial, care se dezvolta atât în timp cât si în spatiu, este manifestarea insesizabilului eter, principiu preexistent manifestarii, ce se întâlneste, din nou, în mai toate traditiile, fie ca este vorba despre centrul cosmologic, fie ca este vorba despre centru în acceptiunea individual umana.

Despre eter vorbesc si vechile conceptii cosmologice ale Occidentului în care cele patru elemente erau reprezentate ca dispunîndu-se la capetele celor patru brate ale unei cruci - focul si apa, aerul si pamântul - ca si despre ceea ce alchimistii numeau "chintesenta" (quinta essentia), adica cel de-al cincilea element, care nu este altul decât Eterul. Primul în ordinea dezvoltarii manifestarii, dar ultimul în ordinea inversa, a resorbtiei sau a reîntoarcerii la omogenitatea primordiala, eterul apare figurat în centrul crucii si sub forma unui trandafir cu cinci petale ce aminteste, ca floare simbolica, lotusul din traditiile orientale. Pe de alta parte, schema geometrica pe care acesta este trasat reprezinta steaua cu cinci colturi sau pentalpha pitagoreica.

Steaua cu cinci colturi este un simbol hermetic ce "traduce" în plan geometric realizarea în plan uman, adica realizarea micilor mistere, conform si figurarii renascentiste a omului înscris într-un cerc. Pentagrama a ajuns si în simbolismul masonic unde apare sub forma unei stele în flacari, iar originea sa este considerata pitagoreiciana, prin filiera alchimica. Baronul de Tschoudy - autorul cel mai cunoscut în legatura cu simbolismul masonic prespeculativ - considera ca sensul figurarii se refera la "suflul divin, focul central si universal ce vivifica tot ce exista".

Tot în masonerie, dar prin filiera hermetica, chintesenta este simbolizata de rozacruce, adica de ceea ce descria si Guénon în citatul de mai sus. Este vorba - crede Alec Mellor - de reunirea, de trecerea de la patru la cinci, adica de la cele patru brate ale crucii la cele cinci petale ale trandafirului. În Aperçus sur l'initiation, Guénon arata ca simbolul reprezinta reintegrarea fiintei în centrul acestei stari si expansiunea posibilitatilor sale individuale pornind din acest centru, adica împlinirea "micilor mistere", în microcosm.

Pe celalalt palier, al semnificatiilor spatiale, ar mai trebui adaugata si lectura cosmogonica a crucii cu sase brate ce poate fi înteleasa astfel: capetele axei verticale - Zenitul si Nadirul, cele patru puncte ale bratelor orizontale - punctele cardinale si, perechi, axele solstitiala (nord-sud) si echinoctiala (est-vest). În aceasta lectura , crucea ar reprezenta protospatiul, sau, cum inspirat se referea la cruce Sfântul Grigore de Nyssa, "amprenta divina".

Reunind în figura sa Cerul si Pamântul, crucea este si simbol al complementaritatii, fiindca, daca vom sinonimiza în continuare, aceste principii reprezinta Activul si Pasivul, cuplul Purusa-Prakrti, despre care traditia hindusa spune ca ar forma androginul cosmic.

În esenta, în toate spatiile culturale, este vorba despre acelasi topos, redobândirea starii paradisiace, de dinainte de pacat - în cazul iudaismului sau al crestinismului, de reîntoarcerea la acel Adam de dinainte de nasterea Evei, adica androgin -, de dinainte de manifestare sau este vorba despre recuperarea unei energii ce reconstituie Fiinta divina sacrificata pentru ca Lumea sa se nasca, asa cum se întâmpla în hinduism.

O totalitate care nu este doar una microcosmica, ci si macrocosmica, ce priveste Prima materies, materia prima a sintezei Cer - Pamânt, Spirit - Trup, androgina, de vreme ce contine toate culorile, toate metalele si se naste singura.

Iata de ce, în simbolismul alchimic, Piatra Filozofala este reprezentata printr-un hermafrodit cu coroana pe cap. Cu toate ca apare sub forma masculina, Adam philosophicus este, si el, bisexuat, caci îsi poarta sotia, pe Eva, ascunsa în trup. Pentru a o realiza în alambicul mistic, Opus magnum pretinde sinteza contrariilor, foc-apa, soare-luna, sus-jos. Asa se face ca în literatura hermetica cele trei planete superioare sunt socotite masculine, iar cele trei inferioare, feminine, cu exceptia lui Mercur, care este hermafrodit. Disociat în frate si sora, el se recompune prin reunirea lor; Mercur este argintul-viu, metalul lichid care dizolva aurul si are virtutea de a-l regenera; el este jocul de culori din coada paunului, si împartirea în patru elemente. Este sarpele Ouroboros care îsi înghite coada si moare, renascând apoi ca lapis philosophicus. Uneori, Mercur este reprezentat sub înfatisarea unui tânar voinic, cu sâni de femeie sau, câteodata, ca o fata goala numita Mercurius philosophorum. Doua simboluri îi sunt asociate - Phoenix-ul si Rebis, adica "lucrul dublu".

Daca androginul este, în acelasi timp, o imago dei (dupa chipul si asemanarea sa) si finalitate initiatica, crucea este, la rându-i, o reflectare, o imagine a Principiului mai ales prin centrul ei care poate fi interpretat în hermeneutica ezoterica si ca o reflectare directa a "Activitatii Cerului" sau a "Vointei Cerului". Cele doua expresii , echivalente, apartin daoismului o conceptie metafizica în care centrul crucii - mai precis, centrul rotii cosmice ale carei raze au forma crucii - este numit "wei wou wei", adica "activitatea non-actionanta". Acest centru este al starii de repaus, vidul, Sekina în traditia ebraica (prezenta divina), inima - în simbolismul hermetic.

În simbolismul masonic, aceasta "coborâre" a Cerului în centrul fiintei sau al manifestarii este figurata de firul cu plumb.

Daca sensul simbolic al firului cu plumb este unul predominant descensional - prin chiar faptul ca desemneaza, fixeaza Centrul -, am putea socoti, într-un anume fel, piramida ca un simbol complementar, de vreme ce laturile ei, o cruce a Sfântului Andrei privita de sus, se unesc în vârful ei. Poate ca tocmai acest caracter ascensional îi confera un caracter sacral echivalentului "natural" al piramidei, adica Muntelui.

Un alt aspect al simbolismului crucii, în strânsa legatura cu ideea de verticalitate si relatia cu Principiul (o functie de mediere si de "cordon ombilical") este Arborele Cosmic. Prin semnificatiile pe care le contine, arborele reprezinta, concomitent, misterul verticalitatii, al înaltarii catre cer, si al regenerarii perpetue. În majoritatea religiilor, arborele semnifica ideea de expansiune a vietii si deci, explicit, a victoriei asupra mortii. Expresie perfecta a misterului vietii, arborele este o realitate sacrata si sacrala a cosmosului. Geometric, el este axa verticala a trunchiului, expansiunea orizontala si verticala a ramurilor si a radacinilor. Imagine a lumii, asadar, în expansiune, în "expir" si "inspir", arborele este si simbolul celor trei zone, lumi ale cosmosului: cea subterana (infernala), cea terestra (umana) si celesta. În traditiile orientale, de regula, arborele este reprezentat inversat, cu radacinile în cer, simbol al actiunii celeste directe, de unde toata manifestarea îsi trage "seva".

În iconografia crestina crestina, Hristos apare adesea flancat de doi arbori. Unul este Pomul vietii, iar celalalt - Pomul cunostintei binelui si raului. Guénon considera ca Arborele vietii reprezinta simbolul unitatii primordiale, iar Arborele cunostintei binelui si raului este cel al manifestarii, al dualitatii, simbolizând pierderea "sensului eternitatii". Gestul recuperator al Mântuirii - i.e. de reinstaurare a umanitatii în starea paradisiaca originara - poate fi descifrat si în multiplele detalii iconografice ale Rastignirii: Golgota se traduce prin "dealul capatânii" (a lui Adam!), pozitia crucii lui Hristos între cei doi tâlhari - o alta figurare a celor doi arbori ai Paradisului dar si a Judecatii de Apoi, când cei buni vor sta la dreapta Mântuitorului, iar cei rai, la stânga - si lemnul crucii care este cel al Pomului Cunostintei binelui si raului.

Iconografia la care ne refeream are înca un detaliu asupra caruia merita sa ne oprim: de la picioarele Arborelui vietii pleaca, asemenea unor raze, patru fluvii ce traseaza o cruce orizontala. Mântuitorul este figurat în centrul unui patrat pe ale carui margini sunt dispuse, câte trei, cele 12 triburi ale lui Israel. Este vorba despre imaginea Ierusalimului ceresc, iar patratul descris trebuie citit, în cheie hermetica, drept realizarea "cuadraturii cercului", pentru ca, daca Paradisul terestru simbolizeaza începutul unui ciclu, Ierusalimul ceresc este încoronarea, împlinirea lui.

La finalul ciclului, terestrul si cerescul se contopesc, pierzându-si, prin actul Învierii, caracterele lor opuse, asa cum Fiul lui Dumnezeu are doua naturi deopotriva, una omeneasca si alta divina, indivizibile. Si, pentru a invoca înca o data caracterul universal al simbolurilor, Guénon invoca o formula taoista, "fiu al Cerului si al Pamântului", o formula care ne conduce spre un alt simbol solidar cu crucea, Marea Triada din traditia chineza, unde omul are functia de mediator între Cer si Pamânt. Simbolul masonic al stelei stralucitoare plasate între compas (cercul, deci Cerul) si echerul cu vârful în jos (Pamântul) are acelasi înteles.

Fara îndoiala ca figurarea ce exprima cel mai profund aceasta relatie dintre cele doua aspecte principiale este yin-yang, un cerc pe care o spirala îl divizeaza în doua parti egale: yin, partea întunecata, si yang, partea alba. Punctul negru din yang si cel alb din yin semnifica interdependenta celor doua principii: tot ce este activ, pozitiv, masculin, lumina este yang, tot ce este pasiv, negativ, feminin, umbra este yin, dar ele numai împreuna se pot manifesta. Insistând asupra celor calitati instaurative pe care le evoca yin-yang - cea de dinamism, de rotatie, de pilda -, Guénon face o comparatie cu dubla spirala, o figura apropiata de svastica, o alta "varianta" a crucii.

Departe de a fi simbolul unei pretinse superioritati ariene, svastica se gaseste în toate spatiile geografice, din China si India pâna în Mesopotamia, din Grecia pâna în nordul Europei, din nordul continentului american pâna în Tara de Foc. Cuvântul vine din sanscrita, swasti, si s-ar traduce prin "asa sa fie", un corespondent al ebraicului "amin", fiind rostit la aprinderea focului ceremonial.

Am aratat mai sus ca linia orizontala figureaza "micile mistere", în vreme ce linia verticala, "marile mistere" si am indicat ca acelasi sens poate fi aplicat "Paradisului terestru" si, respectiv, "Paradisului ceresc". Revenind la terminologia alchimica, este vorba despre albedo (opera la alb) - micile mistere - si nigredo (opera la negru) - marile mistere. Cele doua chei opuse - în planul manifestarii - se regasesc în simbolul svasticii clavigere.

De la svastica clavigera pâna la labirint nu este decât un pas, cu atât mai mult cu cât si nota de mai sus face aceasta glisare într-un mod cât se poate de firesc. O data cu simbolismul labirintului ne reîntoarcem la sensul centripet al crucii, fiindca traseul labirintic presupune în mod esential "drumul spre Centru". Cealalta semantica a sa - este vorba despre faptul ca drumul sinuos evoca drumul infernului - nu intra în ceea ce ne propunem aici. Centrul labirintului este locul unde se va savârsi iluminarea, fapt ce confera labirintului calificativul de iter perfectionis. Asociate acestui semantism se pot deslusi, desigur, si alte reprezentari a caror ierarhizare este determinata de punctul de vedere adoptat: drumul obstaculat, peregrinarea sufletului, renasterea, grota, simbolismul Pazitoarei Pragului, al securii si/sau al taurului, al firului conducator.

Astfel, pe urmele lui J.Knight, Guénon arata ca labirintul are o dubla ratiune de a fi, în sensul ca el permite sau interzice, dupa caz, accesul într-un anumit loc unde nu patrunde oricine; numai cei "calificati" vor putea sa strabata calea pîna la capat, în timp ce ceilalti vor fi împiedicati sa patrunda acolo sau vor rataci drumul.

Daca pestera, grota, este locul în care se savârseste initierea, labirintul, locul încercarilor prealabile, nu poate fi decât drumul spre initiere si în acelasi timp, obstacolul ce interzice profanilor "necalificati" apropierea de acest loc. Se pare - opineaza Guénon - ca acest mod de acces a fost întotdeauna rezervat sanctuarelor stabilite în pesteri sau asimilate simbolic acestora. Din aceasta perspectiva, ratiunea de a fi a labirintului poate sa convina în egala masura accesului catre oricare loc de initiere, catre orice sanctuar destinat "misterelor" si nu riturilor publice.

Pentru a deslusi unele din semnificatiile profunde ale simbolismului nodurilor, lantului si tesaturii, va trebui sa ne întoarcem la Guénon, mai precis la capitolul al XIV-lea al Simbolismului Crucii. El porneste de la observatia ca, în doctrinele orientale, cartile traditionale sunt desemnate cu ajutorul unor termeni din "inventarul" tesutului. Astfel, sanscritul sutra înseamna "fir", "tesatura", chinezescul king înseamna si "urzeala", firul vertical, iar wei, "trama". King este întrebuintat pentru cartile fundamentale, iar wei desemneaza comentariile la aceste carti, ceea ce ar corespunde distinctiei dintre cartile revelate, Shruti - "fruct al inspiratiei directe", si cele de reflectie, Smriti.

Într-un anume fel, simbolismul tesaturii ar putea fi alaturat asa-numitelor cruces dissimulatae, însa el depaseste cu mult simpla "coincidenta" figurativa reprezentata de trama - linia verticala, imuabila - si urzeala, orizontala manifestarii. Mircea Eliade semnala si el implicatiile de natura terminologica, aratând, între altele, ca markam, cuvânt babilonian ce înseamna "legatura, funie", desemneaza în mitologie "principiul cosmic ce uneste toate lucrurile". În toate traditiile, acest simbolism al tesaturii este în evidenta complementaritate - solidar, ar spune Mircea Eliade - cu simbolismul nodurilor, al "legarii" si "dezlegarii", de vreme ce "viata însasi este o tesatura (uneori, o tesatura magica de proportii cosmice, maya) sau un <fir> de care atârna existenta fiecarui muritor.

Aceste perspective diferite au anumite puncte comune: pretutindeni, telul ultim al omului este sa se elibereze de <legaturi>; initierii mistice în labirint, în cursul careia omul învata cum se dezleaga nodul labirintic, pentru a-l putea desface atunci când sufletul îl va reîntâlni dupa moarte, îi corespunde initierea filozofica, metafizica, al carei scop e <sa destrame> valul ignorantei si sa elibereze sufletul din lanturile existentei. Se stie ca gândirea indiana este dominata de aceasta sete a eliberarii si ca terminologia ei cea mai caracteristica poate fi redusa la câteva formule de felul: <înlantuit-eliberat>, <legat-dezlegat>, <atasat-detasat>".

Însa acest topos al legarii si al dezlegarii nu este doar unul ce tine de demersul initiatic. La finalul unui articol, metafizicianul francez se opreste asupra simbolismului marionetelor al caror fir vertical - complementar cu simbolismul firului cu plumb - simbolizeaza legatura cu Principiul. În acest caz, firul sau sfoara au o valoare "axiala" propriu-zisa, iar ascensiunea pe o frânghie întinsa vertical poate, ca si ascensiunea pe un catarg sau pe un copac, sa reprezinte reîntoarcerea la Principiu. Cu alte cuvinte, "deznodamântul" nu înseamna "moarte", ci "eliberare".

Textul integral apare în Oravitzan, de Marcel Tolcea si Paul Barbanegra, Brumar, 1999

Vezi si alte articole...